22 august 2006

Cu "mocofanita" pe valea Vaserului

Telefonul piuie enervant luandu-si in serios rolul de ceas desteptator. Ma uit la el dorindu-mi din toata inima sa-l fi pus cu o jumatate de ora mai devreme. In zadar, este fix sapte fara zece. Doamna de la receptie ne intinde amabila micul dejun pregatit "pentru drum" - patru sandwich-uri mare invelite in staniol. Ne suim in masina si p-aci ti-e drumu.Ajungem la statia de mocanita la opt fara un sfert, exact la cat ne spusese baiatul amabil de la casa de bilete cu o seara inainte. Cumparam bilete (25 RONi bucata), ascultam ultimele instructiuni - "Va avea opriri de 5-10 minute pe traseu pentru alimentare cu apa si eventuale manevre" si pornim sa cautam un loc. Trenuletul este ticsit de lume inca de la acea ora a diminetii (cu trei sferturi de ora inainte de plecare oficiala). Pe cele trei vagoane platforma nu mai este loc, asa ca ne multumim cu un loc intr-un vagon normal care, judecand dupa aspect, ne putea fi cu succes bunic. Odata gasit locul plec sa vad ce se intampla pe afara. Vanzoleala multa, doi oameni s-au luat la cearta ca unul se asezase pe bancheta rezervata sefului; se face scandal, se ameninta cu OPC (nu exista locuri rezervate in mocanita) dar pana la urma spiritele se calmeaza. Intr-un nor de fum apare locomotiva; brusc, toata lumea scoate orice dispozitiv de captat imagini - telefon mobil, camera video, aparate de fotografiat si incepe sa filmeze/pozeze atasarea locomotivei. Un individ cu un ditamai Nikon la gat lua pozitii profesionale beneficiind de lumina diminetii. Am participat si eu la frenezie, doar dupa ce locomotiva a fost atasata, ocazie cu care am observat ca pe locul unde pusesem un genunchi jos pentru un unghi mai inedit erau urzici. Dupa ce momentul "acuplarii" a trecut a reinceput imbulzeala la "locurile bune". Cu noi in vagon s-au urcat inca vreo 10 insi (trei familii) care a inceput sa se simta ca acasa si sa faca glumele tipic zonei. Intr-un mod absolut ciudat, nu au fost deranjanti de loc.La ora opt si jumatate fix locomotiva denumita "Mariuta" a scos trei fluiere scurte avertizand populatia zonei ca urmeaza sa plece. Toti cei care mai erau pe afara pentru o ultima poza sau pur si simplu ca nu aveau stare au sarit la locurile lor. Inca un fluier si toata hardughia se pune in miscare intr-un nor de fum acompaniat de un zgomot infernal. Surprinzator, dupa vreo 20 de metri prinde chiar viteza si trece fluierand vesela si pufaind pe langa triaj. Deodata totul incepe sa incetineasca; si tot incetineste... Un om alearga pe langa vagon, sare in cel din spatele nostru si incepe a invarti la o manivela, pana ne oprim de tot. Mariuta, in goana ei nebuna, pierduse vagoanele pe drum si acum trebuia sa se intoarca vreo 200 de metri (enorm pentru viteza ei, credeti-ma pe cuvant) ca sa-si reia povara; se rade, se glumeste, se injura.Odata vagoanele reatasate continua drumul nostru cu Mariuta opintindu-se si tragand dupa ea cele 6 vagoane pline de oameni dornici de plimbare. Trecem pe langa casute, pensiuni, gradini; oamenii ne fac cu mana, unii de prin vagoane raspund. Un domn din compartiment care a mai vizitat zona incepe sa dea detalii despre aplasamentul destinatiei noastre - kilometrul 31 al traseului mocanitei, un loc numit Faina (nu am aflat forma de organizare - comuna, sat, catun, casa etc). Printre randuri aflam ca domnul este geolog sau a lucrat in domeniu, asa ca il credem pe cuvand cand zice ca zona ii e cunoscuta. La un moment dat trenuletul incepe sa incetineasca pana cand se opreste de tot - rasete, glume pe seama pierderii de vagoane, roti si alte subansamble. Singurul care a avut dreptate a fost cunoscatorul de zona care a zis ca ne-am oprit la "free shop"; intr-adevar, era ultima oprire de unde se putea procura ceva de mancare - de baut avea si pe "tren" (orice bautura 4 lei). Toata lumea cumpara, unii isi aprind tigari - e interzis fumatul in vagoane. Dupa vreo 10 minute Mariuta suiera scurt, toata lumea sare in vagoane si calatoria continua. Linia ne duce pe langa curti din care copii ne fac cu mana, depozite de cherestea, raul Vaser care curge vijelios la vale. La un moment dat ne oprim din nou. De data asta alimentam cu nisip si apa. Domnul cu ditamai Nikonul alearga pe langa tren sa faca o poza la "nu stiu ce". Ajunge in fata si incepe sa-i alinieze pe mecanici ca sa poata sa faca fotografia vietii lui.Dupa vreo jumatate de ora de mers in vagon intra o tanti blonda cu chipiu de controlor. Uimitor, este chiar controlorul care se opinteste intr-un cleste de taxat. Ne perforeaza biletele, unii isi fac poze cu ea. Drumul continua, de data asta casele sunt lasate in urma, peisajul se compune din munte, apa si vecinii de vagon. Cunoscatorul de zona intra in vorba cu un neamt (nascut la Sibiu - clasic) si discuta despre minele de la Cavnic, despre zona, despre cum mergeau treburile inainte. Continuam sa urcam pe valea Vaserului cu Mariuta tragand vesela de vagoane, trecem prin cateva tunele, ne oprim in "gari" compuse dintr-o singura casa darapanata. Deja incepem sa ne plictisim, drumul devine prea monoton; copii canta, parintii vorbesc despre diverse, nici fotografiatul nu mai are nici un haz - peisajul e prea anost. La un moment dat trenul ajunge intr-un luminis, incetineste si se opreste. Mariuta trage trei fluiere scurte, semn ca am ajuns la capatul calatoriei noastre - Faina. Toata lumea coboara si se indreapta in sir indian catre un loc de intins o paturica si mancat un sandwitch. Inaintam pret de vreo 100 de metri dupa care trecem raul si ajungem la trei casute de vacanta in constructie. Langa ele - mese si bancute. Mai incolo - loc de picnic. Ne intindem pe jos hainutele de ploaie iar eu ma duc in recunoastere cu motivul nemarturisit de a face inventarul altora. Am observat ca unii incep sa intinda chiar mese imbelsugate - cineva spala la rau un kilogram de rosii, altcineva taia o ceapa. Incep sa apara in mod tipic romanesc castroane pline cu oua fierte, casolete intregi de prajituri, pui la cuptor, fripturi, rosii, ceapa, ardei, sticle de vin. Unii se aseaza la mesele lungi, altii se intind pe jos pe paturi. Mancam un sandwitch si ceva fructe si ne pregatim de plecare. La Faina urma sa stam o ora si jumatate dar datorita unor intarzieri pe traseu stam doar o ora. In incercarea de a prinde loc la platforma plecam mai devreme de la locul de picnic si ne indreptam spre trenulet. Zadarnic efort, platformele erau deja pline. Ne urcam din nou in vagonul in care am stat. Locurile noastre sunt ocupate de niste francezi, asa ca ne asezam in alta parte. Apare si gasca mare care ne-a insotit la dus, care se imprastie prin vagon. Se face ora doua. Ar fi trebuit sa plecam dar din motive necunoscute inca nu se intampla asta. Vecinii nostri de vagon coboara si se intind pe iarba schimband impresii. Aflam si motivul intarzierii: personalul a comunicat doua ore de plecare - doua si doua si jumatate; evident ca acum asteptam pe toata lumea. Un copil alearga pe niste traverse stivuite langa sina. Calca pe una instabila si se duce de-a dura acompaniat de un "Bravo, Silviu !" din partea tatalui sau, cunoscatorul de zona. Mariuta incepe sa faca manevre pentru a relua sarcinile. La ora doua si jumatate fix, cu un trei suiere scurte se opinteste, gafaie si incepe sa traga de cele sase vagoane pline de oameni "mai grei cu un sandwitch si mai usor cu un pipi" (comentariul unui calator).Drumul de intoarcere este mult mai scurt datorita faptului ca este la vale. Cu toate acestea tot ne ia trei ore sa ajungem inapoi in Viseu, trei ore lungi si plictisitoare. Aproape de "free shop" trenul incetineste si niste muncitorii aflati pe platforma de lemne se dau jos si se reped la carciuma. Intr-un nor de fum Mariuta intra in "gara", incetineste si se opreste. Calatoria s-a terminat.Sa nu trageti concluzii gresite din povestirea mea. Poate unora li se va parea "superb" sa mearga cu un trenulet hurducaind sase ore. Am incercat pe cat posibil sa avertizez eventualii cititorii sa nu se astepte la lucruri extraordinare din partea mocofanitei. In fond si la urma urmei este doar o plimbare cu trenul.
Salutari din concediu !





3 Comments:

Anonymous Anonim said...

chiar crezi ca ne sperii? ai de vor dori isi vor lua inima in dinti si vor pleca oricum. ai de nu ... apai nu!
io una nu cred ca as avea totusi atata rabdare. eroule, viteazule!!!
hai sa fiti cuminti si sa va vaz sanatosi acas! SS

6:04 p.m.  
Blogger the architect said...

Excelenta excursie!

Nu ai pus link-uri catre toate fotografiile la rezolutie mai mare; poate le publici pe flickr sau in alta parte si lasi aici un link general; ca merita!

2:34 p.m.  
Blogger Dan said...

Nu am prelucrat decat cateva caci nu am avut la dispozitie decat un laptop. Am sa le pun intr-o galerie mai mare pe masura ce le prelucrez

2:58 p.m.  

Trimiteți un comentariu

<< Home