18 august 2006

Oameni de munte - partea intai

Aici trebuia sa fie o intreaga descriere a drumului de la Bucuresti la Durau, precum si turul unor obiective turistice cum ar fi Cetatea Neamtului, manastirile Agapia si Varatec etc. Toate acestea pot insa astepta pentru ca am de gand sa va scriu despre cea mai frumoasa experienta din cele trei zile "moldovenesti" - plimbarea pe munte. Traseul propus: Durau - cab. Fantanele - cab. Dochia - retur. Acest traseu a fost usor modificat de un domn amabil de la administratia Parcului National Ceahlau care ne-a spus ca putem cobori de la Dochia si pe la Cascada Duruitoarea. Cu acest plan maret, un ghiozdanel plin de cele trebuincioase si mai ales cu mult entuziasm am pornit la drumInainte de a intra in poveste se cer niste lamuriri: pentru cei nascuti in masina - multumiti-va cu aceasta poveste, cititi-l pe Calistrat Hogas, priviti poze, dar NU VA AVENTURATI; pentru cei a caror experienta de munte include cel putin un traseu prin Bucegi - aventurati-va cu curaj, este splendid; probabil ca adevaratii oameni de munte au facut deja traseul asa ca lor n-am nimic sa le spun :). Noi nu am vazut nici macar Babele, ca sa nu mai zic de vf. Omu, Piatra Arsa etc. De jos ni se spusese ca urcusul pana la Cabana Fantanele e destul de usor. Abia mai spre sfarsit asa o sa fie trei serpentine mai pieptise in rest... Intr-adevar, primii 30 de metri au fost usori, dupa care a inceput urcusul prin padure. Deja picioarele mele obisnuite sa urce doar pana la etajul doi dadeau semne ca nu prea or sa faca fata calatoriei. Cu rasuflarea taiata si blestemand in gand am ajuns la primul popas - o masa si o bancuta langa un cos de gunoi. Am stat pret de 5 minute, am baut apa (observand ca sticla se varsase in ghiozdan - ce bucurie) si am urmarit alti oameni urcand voiosi. Abandonul unor persoane din fata noastra ne-a dat aripi si ne-am aventurat pe ultimul salt spre cabana - acele "serpentine pieptise". Termenul de serpentine este folosit in cel mai adevarat sens al cuvantului, sunt adevarate serpentine sapate in coama dealului si asigurate cu barne de lemn. Pe parcursul acetui infernal urcus ne-am intalnit cu un baiat si o fata ce coborau, fata zicand dezamagita "Io am criezut ca urcushu e asha ... prin poinitzi shi vierdeatza, ca asha viedeam io muntzii din mashina". Ghinion ! Brusc, padurea se termina, soarele ma loveste in ochi, aud o talanga si un muget - am ajuns ! Am urcat in fuga ultima panta pana la terasa cabanei si acolo m-a lovit (pe langa soare) peisajul superb la care imi era ochiul supus: toata statiunea Durau se desfasura la picioarele noastre ca si cum ar fi fost un oras de jucarie. Habar nu aveam ce avea sa urmeze asa ca ne-am bucurat de priveliste, ne-am tras sufletul, am platit nesimtitul pret de 10 lei pe patru sticle de "apa plata la jumate" (deh, pret de cabana). Dupa vreo 15 minute am zis ca deja e timpul sa intindem pasul spre Dochia. Ne-am asigurat ca o luam pe drumul bun - marcaj cu dunga rosie pe fond alb pentru amatori si p-aci ti-e drumul. Drum care a inceput destul de nervos - am urcat o coasta, am continuat sa urcam pe o carare - urcat, urcat si numai urcat. Cam pe la mijlocul urcusului se aude un sunet de trompeta bine cunoscut prietenilor care ma anunta ca cineva voia sa dea de mine pe coclaurii aia. Era tata:
- Alo !
- Salut ! Dupa cum gafai esti pe munte !
- Da, sunt in drum spre Dochia.
- Ha ha ... Pe unde te-a carat Florin (un vechi prieten de-al lui) in carca...
- Da, crezi ca poate sa vina sa ma care si acum ?
- Ha ha... Da' cum v-ati aventurat ca ala e traseu destul de greu ?
- Pai omul la care stam a zis ca e usurel...
- Muahaha, si-a batut joc de voi !
Foaaaaarte incurajator. Pe drum am primit recomandari sa nu care cumva sa incercam sa coboram pe Duruitoarea, ca e rau de tot. Devenea din ce in ce mai palpitant.
La un moment dat drumul se indreapta si, pentru 20 de minute, totul se transforma intr-o plimbare pe coasta muntelui. Facem poze, ne uitam suspiciosi la stanca Panaghia care se tot apropia de noi, semn ca traseul trece si pe acolo. La fel de brusc cum s-a linistit, drumul incepe sa urce din nou. De data aceasta nu mai sunt radacini de pomi si cetini, sunt bolovani si pietricele. Urc, urc si urc si simt ca tendoanele imi ies prin piele si inima imi sare din piept. Din cand in cand ne oprim sa admiram peisajul - incepuse sa se vada tot lacul Izvorul Muntelui. La un moment dat ajung la marginea padurii. Dupa inca vreo 20 de pasi in fata mea se deschide un platou larg de pe care am vedere nu numai la statiunea Durau, ci si la satul Ceahlau, chiar si la orasul Bicaz. Ajunsesem la locul numit Cusma Dorobantului, locul pe unde drumul iese din padure si inainteaza pret de 300 de metri spre stanca Panaghia ca apoi padurea sa-l ia din nou. Pauza, poze, apa dupa care o luam din nou la pas, mereu pe marcajul cu dunga rosie. Incepem din nou sa urcam prin padure, iar dupa vreo 10 minute drumul iese in sfarsit la lumina. O pauza in tufisurile de jnepeni (sper ca asa se numesc tufisurile cu ace ca de brad, sa fiu corectat daca nu e asa :) ) ne permite sa vedem toata valea. Deja devine sigur ca vom ajunge in locurile la care priveam cu teama de jos din vale si ne gandeam ca trebuie sa fii nebun sa ajungi pana acolo. Langa noi, aproape de s-o atingi cu mana domnea stanca Panaghia ranjind amenintator. Ne-am luat inima in dinti si ne-am afundat din nou in padure, pe drumul care o ocolea. Dupa un drum lejer de cca. 15 minute am ajuns in spatele varfului Toaca, unul din cele mai inalte din masivul Ceahlaului. Niste scari de lemn roase de vreme duceau pana in varf, la statia meteorologica. Zicandu-ne ca o nebunie e de-ajuns pe ziua aceea ne-am multumit sa-i privim pe cei ce se aventurau. Noi ne-am odihnit un pic in fata bazei statiei meteo dupa care am luat-o la pas pe drumul care taia platoul si ducea spre cabana Dochia. Dupa vreo 20 de minute de mers (timp in care baiatul simpatic de la administratia Parcului ne-a depasit in pas voios, semn ca pentru el urcusul era un fel de plimbare in Cismigiu) ajungem in sfarsit la unul din punctele de pe harta noastra din acea zi - Cabana Dochia. Cabana Dochia e construita pe buza unei rape (prapastie este prea pretentios) si este un punct terminus al multor trasee din Ceahlau. Am intalnit oameni venind dinspre Durau, dinspre Izvorul Muntelui, dinspre Cascada Duruitoarea. De pe terasa cabanei se vede lacul Izvorul Muntelui in toata splendoarea lui, precum si orasul Bicaz. Izvorul cu apa rece si buna este primul loc unde se opresc toti turistii. De aci intram in cabana sa intrebam de ceva de-ale gurii, nu de alta dar deja foamea ne rodea interioarele neobisnuite cu acest gen de efort. Supriza ! Nu ne poate da de mancare - este inventar. M-am multumit cu o ciocolata Poiana cu alune si am iesit afara sa impartim sandwitch-ul imens pe care am avut inspiratia sa-l luam la plecare pe traseu. Planul de intoarcere era sa o luam spre Durau via Cascada Duruitoarea, drum de care ni se spusese ca este un coboras abrupt si, pe alocuri, destul de periculos. Asa a si fost, dar despre asta va voi spune in a doua parte a relatarii. Salutari din concediu !